PERETELE | IASI

Am să citez pe una dintre actrițele din spectacol care mi-a spus într-o zi, după repetiție, că „Peretele” cuprinde „toată lumea”. Cuprinde iubire, cuprinde trădare, tristețe de la lacrimă în colțul ochiului până la hohotul dezlănțuit de plâns, bucurie de la zâmbet timid, până la fericirea rotundă ca o lună nouă, cuprinde viața și moarte. Asta se simte de partea noastră a scenei și, dacă măcar un pic din toate astea va ajunge și la spectator, banii dați pe bilet vor fi „amortizați” până la ultima monedă. Se cântă în spectacolul nostru destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.

Pentru că muzica are darul de a se adresa direct sufletului, mai mult decât logica restrictivă a frazelor pe care ni le aruncăm unii altora de-a lungul unei vieți. „Peretele” nu este ceea ce se cheamă un „musical” (văd că se folosește termenul în engleză, așa că mă conformez). „Peretele” este o piesă de teatru cu părți cântate. Deci nu o să vedeți corp de balet, costume sclipitoare cu paiete și pene de strut. O să vedeți niște personaje care evadează în cântat din când în când, după care revin printre noi, vorbitorii de proză, așa cum revine un astronaut din imponderabilitatea cabinei lui din spațiu, la povara propriei ființe. „Peretele” este o comedie. Și cum râsul se poate defini numai pentru că există și plânsul pe lumea aceasta, „Peretele” este în aceeași măsură și o dramă. Gata, mă opresc aici, nu mai dezvălui nimic, că îmi vine să povestesc despre ce este, lucru pe care refuză să-l fac.

LIA!